Dezvoltarea ființei umane din perspectivă psihologică, ”se realizează în trei planuri fundamentale : biologic, psihic şi social”.
În timp ce dezvoltarea biologică presupune creștere și maturizare fizică, maturizarea psihică îmbracă 3 forme:
”maturizarea intelectuală, maturizarea afectivă şi maturizarea psiho-socială”.
În acest sens, Silvia Briceag (Republica Moldova), autoarea cursului de Psihologia vârstelor care constituie obiectul recenziei de față, precizează că:
“Psihologii ne avertizează asupra unor posibile desincronizări a acestor 3 forme de maturizare, în special la adolescenţii care fac studii liceale, comparativ cu cei care, după gimnaziu, urmează şcoli profesionale sau lucrează”.
Cu alte cuvinte, continuarea școlii tradiționale favorizează maturizarea intelectuală, în timp ce maturizarea psiho-sociala riscă să fie încetinită, punctele de interes ale elevului fiind cu predilecție îndreptate asupra învățăturii și mai puțin asupra socializării, ceea ce la adolescenții care aleg să intre în câmpul muncii prin intermediul unei școli profesionale, se întâmplă exact invers.
Pe de altă parte, sunt și adolescenți care deși au o capacitate intelectuală remarcabilă, aceasta nu este suficient de bine pusă în valoare din cauza maturizării afective și sociale încetinite.
Raportându-mă la cele de mai sus:
- perioada pubertății este una de creștere și maturizare sexuală, în timp ce
- perioada postpubertară, corespunzatoare adolescenței propriu-zise, este marcată de maturizare psiho-afectivă și comportamentală.
Pubertatea debutează în jurul vârstei de 10 ani și se remarcă printr-o dezvoltare a caracterelor sexuale secundare, respectiv ”dezvoltarea organelor sexuale externe, apariția pilozității pubiene și axilare, creșterea sânilor la fetițe, îngroșarea vocii la băieți, repartizarea specifică a depozitelor adipoase”, împreună cu dezvoltarea funcției de reproducere.
Tot în această perioadă remarcăm o creștere semnificativă în înălțime, diferențiat în funcție de sex, fetele putând ajunge și până la 30 cm acumulați, în timp ce băieții suportă o creștere mai mare, dar în timp mai îndelungat decât fetele.
Un aspect important, cu mare valoare practică pe plan comportamental, este disproportia procesului de creștere la nivelul organelor interne, comparativ cu creșterea în înălțime și creșterea în lungime a diferitelor părți ale corpului.
Astfel, inima și plămânii nu sunt suficient de bine dezvoltate pentru a face față ritmului de creștere a întregului corp, motiv pentru care mulți tineri ar putea părea veșnic lipsiți de chef, sau de vlagă, sau nefăcând față diverselor activități sportive la care există tendința și îndrumarea să participe.
În astfel de situații, dacă părintele sau profesorul nu cunosc ritmul firesc de dezvoltare a unui adolescent și nu se adaptează acestui ritm, există riscul de a se îmbolnavi, sau de a fi etichetati pe nedrept ca delăsători sau nepăsători în ceea ce privește întreaga lor activitate.
Perioada 10-14 ani (pubertatea sau stadiul preadolescenței) este o perioadă a stărilor conflictuale pe care le poate traversa copilul care se simte copleșit de provocările familiale, dar și de cele școlare, fiind o etapă din viața de elev plină de concursuri, olimpiade, teste care ”îl obosesc și îl anxietează”.
Silvia Briceag constată că ”statutul său de elev bun, slab sau mediocru contribuie la dezvoltarea conștiinței de sine și a imaginii de sine”
Tot acum copilul începe încet, încet să se desprindă de părinți, să-și dorească să fie independent, să-și diferențieze comportamentul funcție de sex. În această perioadă părinții trebuie să fie foarte atenți la granița extrem de fină între a lăsa copilul să-și manifeste independența și al ține incă într-o strânsă dependență.
Sunt părinți care câteodata își tratează copilul ca pe un copil, câteodată, ca pe un adult, ceea ce poate determina apariția incertitudinii, a nehotărârii acestuia în privința rolului pe care îl joacă în familie și chiar în privința identității de sine.
De altfel, perioada preadolescenței este una ”încărcată de conflicte interioare, de agitație și impulsivitate, de extravaganțe”, tinerii aflându-se în căutarea propriei identități.
Pe de altă parte, puseul de creștere care se manifestă în această perioadă, în special la fete, este însoțit de epuizare fizică și nervoasă, de iritabilitate, ceea ce poate transforma copilul într-un nesuferit.
O dată cu dezvoltarea gândirii abstracte și conceptuale, crește și ”dorința de afirmare personală” prin idei și argumente din ce în ce mai complexe. Memoria devine logică, creativitatea și fluența în gândire, cresc.
Depășind primele două etape ale pubertății, ajungem în
Etapa postpubertară (adolescența propriu-zisă) în care apar schimbări în special la nivelul conduitelor.
În prima etapă, conduita băieților este marcată de agresivitate verbală, de impertinență cu tentă sexuală, în timp ce fetele oscilează între timiditate, lene sau apatie și exuberanță sau vioiciune, între ”complexe de inferioritate, de culpabilitate și de jenă” și o mare ”disponibiltate sentimentală și o mare curiozitate”.
Ulterior însă, agresivitatea se atenuează, pentru a face loc unei ”exprimări naturale”. Aceste schimbări de natură psihică se produc totuși pe o ”structură biologică încă fragilă” ceea ce poate favoriza apariția unor boli cronice, sau chiar a tentativelor suicidare.
Din punct de vedere psihologic, cea mai importantă problemă a adolescenței este câștigarea identității de sine, dar și ”necesitatea tânărului de a deveni independent”.
Este perioada marilor întrebări:
Cine sunt eu?
Sunt o persoană normală?
Sunt o persoană competentă?
Sunt iubit? Sunt demn de a fi iubit?
Imaginea corporală este indispensabilă pentru realizarea identificării de sine. Este perioada în care și băieții și fetele stau tot mai mult in baie , se privesc tot mai mult în oglindă și apare dorința de a face tot felul de ”retușuri” la aspectul lor.
Adolescenții își doresc din ce în ce mai mult să placă celorlalți, să fie apreciați după înfățișarea lor, tocmai de aceea poate apărea îndoiala de sine și nemulțumirea că nu sunt suficient de arătoși
Din punct de vedere al integrării sociale, adolescenții care au așteptări mari de la ei, așteptări care nu le sunt satisfăcute de mediul școlar sau al grupurilor de prieteni, pot deveni izolați, depresivi sau nesuferiți și agresivi.
Este și perioada în care, din dorința de a atrage atenția, apar acele ”manifestări teribiliste”, care se pot finaliza chiar tragic, dar și ”criza de originalitate” care fie se manifestă ca stări conflictuale în perioada preadolescenței (10-14 ani), fie sub forma unui comportament agresiv declanșat de situații stresante cărora adolescentul nu le poate face față, în încercarea de a-și masca neputința.
În privința valorilor, a tradițiilor, a mentalităților, principiilor care cu grijă și respect au fost transmise de noi, părinții, în copilărie, în adolescență se produce o ”devalorizare masivă” a acestora.
Apare opoziția față de rutină, față de copilărie, față de banalitate. Această opoziție nu trebuie interpretată ca ceva negativ, atât timp cât nu se depășesc anumite limite. Este pur și simplu un ”semnal al începutului formării aspirațiilor”.
În ceea ce privește identitatea sexuală, aceasta este puternic influențată de ”modelele parentale și de cele materiale”.
Băieții sunt influențați de masculinitatea redusă sau puternică a tatălui, în timp ce fetele pot urma linia tradiționalistă sau modernă a mamei. În primul caz, atât la băieți, cât și la fete, pot exista conflicte interioare, iar în al doilea caz, dezinhibare, siguranță și încredere în sine.
Identitatea vocațională este un alt aspect important al acestei perioade. Ea presupune autocunoaștere și autodescoperire de abilități, capacități, posibilități.
Un aspect deosebit îl reprezintă afectivitatea adolescenților, subliniind că este perioada unei emotivități interioare crescute, ceea ce poate determina fluctuații afective de la o extremă la alta, adolescentul dând ”impresia de instabilitate emoțională și de mare vulnerabilitate”. Apare, de asemenea, simpatia și sentimentul de dragoste față de sexul opus.
Pentru a traversa cu bine aceasta perioadă, relația parinte-adolescent are un rol crucial.
Sunt părinți care au idei greșite despre adolescență și, ca urmare, așteptările lor sunt nepotrivite cu ceea ce se întâmplă.
Pe de altă parte, unii adolescenți se simt neajutorați, abandonați într-o lume pe care se străduie să o înțeleagă, ajung să se subaprecieze și să se autocompătimească.
Emoțional, sunt încă niște copii care au nevoie să fie hrăniți sentimental pentru a se putea echilibra. În cazul în care părintele nu vede acest lucru și își face un obicei din a-și pierde stăpânirea de sine în fața adolescentului, acesta îl va respecta mai puțin și se va îndreapta către alte persoane, cel mai probabil către cei de aceeași vârstă, care la rândul lor, sunt în aceeași situație.
Moralizarea este o greșeală frecventă pe care părinții și profesorii o fac și care pe adolescenți îi îndepărtează foarte tare, preferând în loc argumente raționale, sa li se ceară părerea, să li se acorde atenție și încredere în capacitățile lor de judecată.
Laudele adresate des și fără un suport real, generează îngâmfare.
Pedepsele neîntemeiate provoacă tristețe, frustrare sau încăpățânare.
Înțelegerea de către părinți a tuturor modificărilor care se produc pe parcursul adolescenței este esențială atât pentru evoluția relației cu copilul lor, cât și pentru evoluția copilului ca om.
Un părinte care înțelege, are așteptări echilibrate, nu-l forțează să dea mai mult și nici nu-l subapreciază pentru ceea ce face și ceea ce simte, își controlează el însuși manifestările emoționale și comportamentale, fiind un model parental pe care copilul lor își dorește să-l urmeze și evitând să-l impingă astfel către a-și căuta modele printre cei de aceeasi vârstă.
Depresia, frustrarea, sindromul de suprasolicitare care potrivit Silviei Briceag sunt ”cele mai frecvente probleme comportamentale” care apar în această perioadă, vor putea fi evitate prin simpla informare pe care părinții pot alege să o aibă.
Evocator din acest punct de vedere mi se pare citatul pe care autoarea acestui curs universitar îl da:
”Nu-i înveți pe alții ceea ce știi. Nu-i înveți ceea ce vrei, îi înveți ceea ce ești. Exemplul determină fapte de conduită și de conștiință”.
Cu alte cuvinte, un părinte, dar și un profesor, informați, interesați și implicați, pot alege să facă educație prin deschidere și curiozitate față de propria persoană, în primul rând, prin autoprocesare a ceea ce au aflat, prin reglarea propriilor gânduri și emoții, devenind astfel modele prin forța exemplului.
Pedepsele și recompensele, încurajarea sau descurajarea, sfaturile moralizatoare si metoda convingerii cu argumente raționale, dialogul autentic sunt toate metode de educație a căror aplicare trebuie făcută cu mare discernământ si adaptate situației conjuncturale potrivite.
În concluzie, adolescența poate fi privită ca o perioadă pe cât de provocatoare, pe atât de binefăcătoare prin intensitatea dorinței adolescenților de a se cunoaște pe ei, dar și a dorinței de a savura la maxim ceea ce viața le oferă la un moment dat, prin curiozitatea și efervescența pe care le manifestă, prin sensibilitatea dar și prin excentricitatea lor, prin timiditatea dar și prin teribilismul de care dau dovadă.
Depinde de părinți și de profesori, cum o abordează. Fiind alături de ei cu respect, înțelegere, bunăvoință si compasiune, îi putem ajuta să fie ceea ce sunt ei cu adevarat.
Claudia Brighidovici
