Stilurile de atasament si cum ne influenteaza acestea relatiile pot fi subiecte de mare interes pentru tine dacă ești interesată să-ți îmbunătățești aspectele relaționale ale vieții tale. Relația cu copiii, relația cu partenerul de viață, relația cu prietenii.
Înțelege stilurile de atasament
Imaginează-ți un alpinist care atârnă în frânghia cu care este asigurat prin mecanismele acelea metalice. Uitându-te la el, nu observi nici un fel de frică.
De ce? Pentru că este asigurat. Pentru că, deși atârnă la sute/mii de metri înălțime, este în siguranță. Nu are nici o frică la gândul că i se va întampla ceva.
Ei bine, ca părinți, profesori, terapeuți, sau alte persoane semnificative, când relaționăm cu copilul suntem sistemele lui de siguranță. Indiferent de vârsta copilului.
El știe că, la orice înălțime s-ar afla, indiferent de ce se va intampla, are un spate asigurat. Are un loc unde se simte în siguranță.
Această analogie, relevantă pentru teoria atașamentului, reprezintă imaginea clară a ceea ce un părinte își dorește pentru copilul său, un atașament sănătos și securizant.
Este, în același timp, o ilustrare a independenței bazate pe dependența de o bază solidă la care te poți întoarce oricând ai nevoie.
Tocmai de aceea, consider că unul dintre cele mai importante obiective ale unui părinte este acela de a securiza atașamentul pe care îl are față de copilul lui. Ca urmare, acesta se va simți în siguranță să vină către părintele său oricând are nevoie de ajutor, de confort, sau de un loc sigur pentru a se exprima.
Conform lui Bowlby și lui Mary Ainsworth, stilurile de atașament trebuie privite ca pe un continuum al reglării emoționale și comportamentale, cu atașament anxios-evitant la un capăt și cu cel anxios-rezistent, la celălalt capăt.
Stilurile de atașament
Voi descrie principalele stiluri de atașament, cu următoarea mențiune:
O persoană se poate recunoaște în mai multe stiluri, nu numai în unul, sau este posibil ca stilul de atașament să se transforme de-a lungul timpului.
Majoritatea dintre noi are un stil de atașament dominant și părți din celelalte stiluri.
De exemplu:
Cineva cu un atașament sigur poate manifesta ocazional comportamente mai potrivite altor stiluri.
Sau….
Cineva cu un atașament evitant poate forma un atașament sigur cu o anumită persoană.
Tocmai de aceea, stilurile de atașament trebuie privite ca pe un mod de a descrie și de a înțelege comportamentul unui individ, mai degrabă decât ca pe o descriere a personalității cuiva.
Atașamentul sigur
Este o modalitate importantă de a sprijini copilăria și apoi adolescența. El se referă la capacitatea:
- de a ne lăsa consolați de ceilalți,
- de a ne simți în siguranță printre ei,
- de a avea relații sociale care să ne ofere satisfacție reciprocă și un spațiu sigur unde ne putem refugia când suntem supărați, obosiți sau triști,
- de introspecție,
- de empatie față de ceilalți,
- de echilibrare a emoțiilor,
- de flexibilitate mentală.
Copiii și adolescenții își pot asuma cu mai multa încredere și entuziasm impulsul de a căuta noul.
Un atașament sigur ne satisface nevoia de a fi văzuți, de a fi în siguranță, a fi alinați de fiecare dată când e nevoie. El se clădește prin experiențe repetate.
În același timp, nu înseamnă că nu vom mai întampina dificultăți, sau că nu vom mai avea anumite stări instabile. Acestea pot fi cauzate și de alți factori, fără legătură cu atașamentul: temperamentul, moștenirea genetică, statutul social, relațiile sociale.
Atașamentul evitant
Provine din episoade repetate de comunicare fără conectare, fără înțelegere, fără empatie și disponibilitate din partea părintelui.
Motivul este faptul că părintele a crescut, la rândul lui, într-un gol emoțional și nu a procesat lucrul acesta, nu a conștientizat că nevoia lui de atașament a rămas neîmplinită. Consecința este că a dus mai departe acest stil, iar copilul se adaptează evitând apropierea și conectarea emoțională cu părintele său.
Atașamentul evitant poate fi recunoscut atunci când copilul nu simte nevoia să se conecteze cu părintele său. De exemplu, când părintele se întoarce acasă după o perioadă de timp, copilul își continuă treaba ca și cum acesta nu ar fi venit.
O persoană cu un atașament evitant se simte deconectată de ceilalți, dar și de emoțiile și nevoile sale.
Se poate întâmpla ca unii copii să evite un părinte, dar să caute apropiere față de celălalt. În mintea lui se formează, la nivel subconștient, convingerea:
”Nu am nevoie de această persoană pentru că nu-mi oferă alinare și confort” sau
”Nu-mi oferă nimic în privința conexiunii dintre noi”.
Ce a făcut copilul, fără să vrea, în acest caz? Și-a minimizat nevoia de atașament.
Astfel de persoane au dificultăți în a cere sfatul, ajutorul, în a-și exprima nevoile interioare. Copiii sunt nevoiți să se descurce singuri, întrucât părinții sunt deconectați de ei.
Nu înseamnă că părintele nu-și iubește copilul, ci că îi lipsesc abilitățile de conectare la ceilalți. Este un mecanism învățat, de apărare și de supraviețuire.
Din punct de vedere neurologic, lipsa cultivării experiențelor pozitive determină o subdezvoltare a emisferei drepte.
Părintele nu percepe sau nu răspunde imediat la semnalele nonverbale ale copilului pentru că, pur și simplu, nu consideră că este foarte important acest aspect. Și atunci, relația se concentrează pe gestionarea comportamentelor și nu pe perceperea empatică a emoțiilor celuilalt.
Cu toate că, în astfel de cazuri, părinții acordă atenție doar laturii fizice a vieții, nevoia interioară de apropiere există, deși nu este conștientizată.
În cadrul relațiilor dintre adulți, poate exista o tendință către independență, ceea ce îi face pe partenerii lor să se simtă singuri. Adulții cu atașament evitant au:
- o capacitate redusă de a percepe semnalele non-verbale ale celorlalți,
- o capacitate de autoreflecție limitată,
- fiind în același timp o persoană foarte logică.
Atașamentul ambivalent
Este cel în care disponibilitatea părintelui este inconstantă, comunicarea nesigură, comportamentul inconsecvent.
Atașamentul ambivalent poate fi recunoscut atunci când, întorcându-se acasă după o perioadă de timp, părintele observă cum copilul vine și se agață de el. Face acest lucru pentru că:
- nu este sigur de reacția pe care o va avea părintele,
- nu este sigur de cum se va răspunde nevoilor lui,
- nu știe la ce să se aștepte de la părinte. Poate că acesta este obosit, supărat și nu are chef nici să facă ceva de mâncare, cu atât mai puțin să-l asculte pe el.
Copilul va absorbi din fricile părintelui și va deveni confuz.
Poate că va fi alinat, dar poate că nu. El devine ca un burete care absoarbe emoțiile părinților lui.
Copilul simte că nu este văzut ca persoana care este cu adevărat, simte că este singur.
Aceasta este ambivalența care vine cu senzația că nevoile noastre nu sunt satisfacute, sau chiar dacă sunt, că acest lucru poate înceta imediat.
Sau este posibil să ne simțim speriați și neprotejați când intervine un eveniment stresant în viața noastră.
Cele două modele de atașament, ambivalent și evitant, se transpun în viața de zi cu zi a adultului prin faptul că folosim vechile comportamente de când eram copii. Le folosim atât în relația cu copiii noștri, cât și cu partenerul de viață sau cu prietenii.
Ajungem astfel să credem că lumea este un loc fără implicare emoțională (comportament evitant), sau un loc plin de incertitudine (comportament ambivalent).
Atașamentul dezorganizat
Este cel în care nevoia de apropiere a copilului nu este satisfăcută, comportamentul părinților fiind sursă de confuzie sau frică.
Atașamentul dezorganizat poate fi recunoscut atunci când un copil se sperie când își vede părintele și, deși simte nevoia să fugă de el, totuși are nevoie de el.
Se află în situația în care nu poate fugi și apropia simultan de aceeași persoană.
Copilul poate simți toate acestea din diverse motive. Fie comportamentul părintelui i se pare înfricoșător, fie acesta este deprimat, nervos, țipă la copil, țipă la ceilalți frați, sau la celălalt părinte.
Ca urmare, copilul:
- nu poate dezvolta o strategie coerentă de adaptare,
- va avea probleme în comunicarea socială, tendințe spre violență, dificultăți în reglarea emoțiilor.
Atașamentul dezorganizat ne face vulnerabili în sensul că nu ne putem echilibra emoțiile și nu putem avea relații pozitive cu ceilalți. Devenim disociați, în sensul separării gândurilor de acțiuni, sau a sentimentelor de amintiri.
Cauza poate fi reprezentată de traume și pierderi nesoluționate.
Cunoscând toate acestea, avem posibilitatea de a îndrepta lucrurile care ne deranjează suficient de tare în relațiile noastre, încât să fim deciși să acționăm.
Dacă nu ai citit articolul Atasamentul si influenta lui asupra relatiilor la adulti, te invit să o faci acum. Îți va aduce un plus de claritate.
Dacă vrei să afli exact ce stil/stiluri de atașament manifești în relațiile tale și ce soluții ai la dispoziție pentru a face schimbări, urmărește materialul surpriză pe care îl vei primi pe 2 martie 2022.
Cu drag,
Claudia
