Cum mi-am dat seama ca nu trebuie sa ma incadrez in anumite tipare ca sa ma simt bine.

Cum mi-am dat seama ca nu trebuie sa ma incadrez in anumite tipare, ca sa ma simt bine.

Cand am inceput sa merg la scoala prima data, am avut norocul sa pic intr-o clasa cu o invatatoare super de treaba, cu colegi foarte tari. Aceasta doamna ne-a invatat sa traim ca un intreg, ca o mare familie, asa ca nu existau bisericute si certuri, dar existau si persoane cu care ma intelegeam foarte bine si persoane cu care ma mai ciondaneam din cand in cand.

Dupa niste probleme intre directoarea scolii la care eram si invatatoarea noastra, clasa s-a destramat/desfiintat, pe cand noi eram in clasa a treia. Toti am suferit nespus de mult, ba chiar am plans cu totii(inclusiv doamna invatatoare) in ultima zi in care ne-am vazut. Acest lucru s-a intamplat fix inainte de vacanta de toamna.

Parintii mei m-au mutat la scoala unde trebuia sa ma duc din clasa a cincea.

Prima mea zi acolo a fost pe 11 noiembrie, tin si acum minte. Cum am intrat pe coridorul cu clasa mea, si am vazut clasa unde trebuia sa intru, m-au luat emotiile.

Cand am intrat in clasa, o fata, care urma sa devina una dintre cele mai bune prietene ale mele in clasa a sasea, a iesit din multime si a strigat:

“-Saraaaaa, bine ai venit la noi in clasa!!!” si m-a imbratisat.

In acel moment, am crezut ca totul va fi exact asa cum sunt obisnuita.

Timpul a trecut, dar va spun clar,  primul meu sentiment cand am venit in acea clasa avea sa se dovedeasca complet gresit.

Cert era ca eu stateam majoritatea pauzelor in banca si citeam. Cand ieseau in pauza, majoritatea colegilor treceau pe langa banca mea si se holbau la mine.

Probabil credeau ca nu ii vad, dar ii vedeam de fiecare data si deveneam putin trista cand le vedeam pe celelalte fete ca ies afara impreuna. Chiar am incercat sa stau cu ele, cand m-au chemat, dar dupa cateva pauze petrecute cu ele, mi-am dat seama ca nu sunt ca ele, ca sunt diferita.

Acela a fost momentul cand m-am resemnat, din acel moment nu mi-a mai placut sa merg la scoala, ma duceam acolo doar ca sa invat, pur si simplu imi placea.

Daca era dupa mine, se scoteau pauzele de tot.

Lunile au trecut si dupa o serie de evenimente care m-au marcat, sau cel putin niste evenimente carora le-am dat mult mai mult credit decat meritau, am ajuns la un rezultat foarte trist.

Eram in clasa a patra, se apropia cu pasi repezi banchetul, iar eu nu voiam sa ma duc.

Deja imi uram aproape toti colegii care mi-au dat bully printr-un fel sau altul, voit sau nevoit, din cauza faptului ca eram o “tocilara”.

Cu greu m-au convins parintii si doamna invatatoare sa merg la banchet. Acolo, la sfarsitul petrecerii, doamna a spus cate ceva despre fiecare dintre noi.

Mie mi-a spus, cu lacrimi in ochi, ca de fiecare data cand se uita in ochii mei patrunzatori simtea ca stiu si ca inteleg mult mai multe lucruri despre lumea din jurul meu decat pare.

M-a facut sa plang, sa simt ca nu eram singura, asa cum crezusem atat de mult timp…

Am ajuns in clasa a cincea. Aici lucrurile erau mult mai pe fata, iar daca in clasele mai mici simteam colegii cum vorbesc despre mine, acum ii auzeam.

Sa nu intelegeti, totusi, ca mi-am luat bully ca in filme, de genul inghionteli si injuraturi. Asa numesc eu faptul ca au mai ras copiii din cand in cand de mine pentru ca citeam mereu.

Ma imprietenisem cu o fata mai timida decat mine, care era de treaba. Ne intelegeam foarte bine, insa de-a lungul anului a devenit destul de sufocanta, dar ma multumeam cu faptul ca am cu cine sa stau in pauze.

In clasa a sasea, am inceput sa mai stau si cu alte fete. Le-am indepartat de unele, pentru ca nu ma mai simteam bine cu ele. Am inceput sa stau cu altele, care se mai certau cateodata, dar ne intelegeam bine. Eu eram mereu neutra, incercam sa le calmez.

In a saptea, mi-am marit putin cercul de prieteni. Am inceput sa ma inteleg foarte bine cu o fata cu care pana atunci nu vorbisem asa de mult, dar in perioada aceasta de carantina am vorbit aproape in fiecare zi, am stat pe apel si cinci ore, in timp ce ne faceam temele.

De asemenea, am reluat legatura cu o colega cu care fusesem la un moment dat prietena. Mi-am dat seama ca ne intelegem mult prea bine ca sa renuntam la toate amintirile petrecute impreuna.

De curand am iesit in parc, impreuna cu alte fete. Ne-am distrat foarte bine, am facut o tona de poze:). In afara scolii, mereu am avut prieteni cu care ma inteleg foarte bine.

Acum sunt super multumita si fericita de prietenii pe care ii am.

Nu mi-as fi dorit in nici un caz sa fiu prietena cu fetele “populare”, pentru ca adevarul este ca nici macar nu sunt prietene, ele intre ele, ci doar asa, de forma. Se barfesc unele pe altele, se cearta, se ignora.

Ce am invatat din aceasta poveste?

Pai, simplu!

• Am invatat ca cine se aseamana se aduna, mai devreme sau mai tarziu.
• Am invatat ca e important sa nu ne pierdem speranta, sa avem rabdare.
• Am invatat aceste lucruri pe pielea mea, dar si cu ajutorul parintilor mei, care mi-au spus mereu ca prietenii potriviti vor aparea mereu la momentul oportun, si chiar asa a fost!

Dar cel mai important:

Am invatat ca nu este o problema sa te simti diferit, sa simti ca esti altfel.

Cred ca oamenii care sunt diferiti, care au opinii diferite sunt cei mai tari oameni si credeti-ma ca asa este.

“Grupul” meu de prieteni este format doar din astfel de oameni: una este adoptata, una este foarte, chiar prea (dupa parerea unora, nu si a mea) copilaroasa, una este foarte anxioasa, iar eu, Sara, sunt o fata altfel decat restul pe care ii stiu (uneori am impresia ca sunt un Mini-Einstein:))).

Desi suntem persoane total diferite, ne leaga un lucru: suntem puternice si speciale.

Voi scrie un articol pe blog in fiecare saptamana. Daca aveti vreo intrebare, lasati-o in rubrica de comentarii, iar eu va voi raspunde bucuroasa!

Pe saptamana viitoare!

Sara Brighidovici